Bucureşti: nu putea fi altfel

Pentru a putea iubi acest oraş trebuie să-l înţelegem

De data aceasta nu am pregătit o poveste din Bucureştiul vechi, ci câteva idei despre motivele pentru care Bucureştiul este astăzi aşa cum îl ştim. Unii îl adoră, alţii în detestă, cei mai mulţi aleg să rămână şi să trăiască în acest oraş cu o istorie complicată. Puţini sunt cei care îşi fac curaj să îl părăsească definitiv.

Pentru a înţelege mai bine de ce este Bucureştiul aşa, trebuie să călătorim în timp, la începutul secolului XX.

Bucureştiul de la 1900 era deja un haos ordonat, un mix de case dărăpănate şi construcţii impresionante. Iar primii 50 de ani ai secolului, chiar dacă au fost marcaţi de două războaie mondiale, au adus foarte multe transformări benefice, în special în centrul oraşului.

Cu toate astea, Bucureştiul acelor ani era departe de versiunea idilică pe care o ştim din poveştile despre Micul Paris.

La noi au ajuns doar poveştile despre un oraş cu o arhitectură frumoasă, palate construite de arhitecţi francezi, austrieci sau englezi, dar dincolo de Calea Victoriei oraşul avea tot felul de probleme nerezolvate. Nu erau numai case frumoase ca la Paris, ba din contră.

Dâmboviţa inunda o jumătate de oraş la câţiva ani, fiecare locuitor construia după bunul plac, oamenii săraci se înghesuiau câte 10-15 într-o casă cu două camere, iar epidemiile şi incendiile făceau ravagii.

Cam tot oraşul era o înghesuială de case mici, fără etaj, cu acoperişuri din lemn. Incendiile erau ceva obişnuit, iar Foişorul de Foc a fost construit abia în 1891 (şi a fost folosit până în 1935, când a fost abandonat pentru că apăruseră prea multe clădiri înalte care obturau vederea).

Însă înghesuiala nu era doar la periferie, ci şi în ceea ce numim astăzi “centru”.

Lângă Palatul Suţu, de exemplu, erau o mulţime de case dărăpănate, un aşa-zis hotel, care arătă mai degrabă a han şi o uliţă pe care abia avea loc o căruţă.

Palatul Suţu în 1865 foto via

În faţa Palatului Suţu, într-o parte care nu apare în această poză, este Mânăstirea Colţea, din care a mai rămas astăzi doar biserica. Tot acolo era şi spitalul Colţea, într-o clădire care abia la 1887 avea să fie înlocuită de spitalul aşa cum îl ştim noi azi.

În spatele Palatului Suţu se vede clădirea Universităţii Bucureşti, care apăruse de câţiva ani. Tot acolo se poate observa mânăstirea Sfântul Sava. De altfel, în dependinţele mânăstirii funcţiona Academia Domnească, care a devenit ulterior Universitatea. Astăzi, în locul mânăstirii avem zona statuilor de la Universitate.

Poate că vă amintiţi de momentul în care s-au făcut săpături pentru parcarea subterană şi au fost descoperite unele vestigii istorice, inclusiv oseminte din cimitirul bisericii Sfântul Sava.

Revenind la înghesuiala din Bucureşti, anul 1900 ne prinde într-un oraş plin de mici mahalale*, fiecare cu biserica şi rânduiala ei.

Însă Bucureştiul se tot dezvolta, mii de oameni veneau anual să îşi caute un rost în cel mai mare oraş al ţării, aşa că problema aglomeraţiei începea să aibă şi implicaţii sanitare.

La 1908 se înfiinţează Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, o instituţie de stat care ulterior a fost dublată şi apoi înlocuită de Casa Construcţiilor (începând cu 1930).

Ambele aveau drept scop să construiască locuinţe pentru bucureşteni într-un mod organizat, sistematizat, astfel încât să se dea o ordine haosului din oraş.

Povestea pe scurt este că au eşuat în mare măsură pentru că au refuzat să construiască blocuri. De ce?

Pentru că blocurile favorizau dezvoltarea comunismului. Sau cel puţin aşa credeau conducătorii de pe vremea respectivă. Aşa că s-au construit case în ritm de melc, câteva zeci sau sute pe an, într-un oraş care avea un boom demografic nemaivăzut şi care avea nevoie de câteva zeci de mii de locuinţe.

Sunt cartiere precum Vatra Luminoasă care au avut parte de o dezvoltare organizată, iar asta se vede până în ziua de azi, chiar şi după ce au intervenit comuniştii şi au mutilat oraşul cu proiectele lor.

Însă multe zone au continuat să fie dezvoltate pe vechile trasee, cu străzi şerpuite şi intersecţii ciudate, cu un aspect deloc uniform.

Nici măcar comuniştii nu au schimbat unele zone şi artere, chiar dacă ar fi avut ocazia să facă. De ce?

Planuri au fost, iar arhitecţii vremurilor au propus tot felul de soluţii, însă nimeni n-a avut curajul să îşi asume decizii curajoase în faţa lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi, mai apoi, cu atât mai puţin în faţa lui Nicolae Ceauşescu.

În plus, mai era şi problema costurilor uriaşe. Oraşul era deja dezvoltat pe actualele rute, aşa că orice modificare importantă a unor străzi sau bulevarde ar fi costat enorm. Gândiţi-vă numai ce costuri au fost la crearea ansambului Casa Poporului - Bulevardul Unirii - Piaţa Alba Iulia.

Astfel de modificări s-ar fi putut face mai uşor la 1800, când tot ce trebuia era să demolezi nişte case modeste, şi în anumite zone chiar s-a întâmplat asta. Însă la 1950 oraşul deja avea un sistem de canalizare, un sistem electric, cabluri de telefon şi multe altele.

Să razi zone întregi şi să le reconstruieşti de la zero, ordonat, ar fi fost mult prea scump pentru că şi infrastructura ar fi trebuit modificată. Nu mai vorbim de momumentele care s-ar fi pierdut, pentru că nu prea le păsa de asta comuniştilor. După cum am văzut în cazul cartierului Uranus.

În plus, chiar şi la venirea comuniştilor bucureştenii au continuat să construiască după cum îi tăia capul. Pompiliu Macovei, mulţi ani arhitect-şef al Bucureştiului în perioada comunistă, estima la 1971 că ar fi fost construite în jur de 10.000 de locuinţe fără autorizaţie în perioada 1958-1971. Asta înseamnă aproape 800 de locuinţe noi pe an!

Aşa că ar trebui să ne obişnuim cu ideea că trăim într-un oraş imperfect, care nu mai poate să ajungă niciodată la fel de ordonat precum marile capitale vestice.

Însă, cum zicea şi Nicolae Iorga în Istoria Bucureştilor, e un oraş simpatic.

Trăim într-un oraş pe care nu-l înţelegem şi de aceea nu-l ştim îngriji şi-l îndreptăm adesea pe linii de dezvoltare care ar fi trebuit să rămână totdeauna străine, stricându-i astfel, prin adausurile şi prefacerile noastre de acum, acel caracter care, în ciuda multor lipsuri şi neglijenţe, îl făcea totuşi simpatic odinioară străinilor care ne vizitau.

*( Astăzi, termenul de “mahala” are un sens negativ, însă la momentul respectiv era cuvântul care definea noţiunea de cartier, fiind împrumutat din limba turcă.