Cetatea Dâmboviţei şi supunerea faţă de turci
Un amănunt interesant legat de schimbarea care a transformat Bucureştiul în capitala de azi
Nicolae Iorga face un excelent rezumat despre modul în care Bucureştiul a devenit cetate domnească în “Istoria Bucureştilor”.
Deşi sunt cunoscute de istorici, împrejurările sunt destul de puţin notate prin manualele de istorie. Fie s-a dorit cosmetizarea adevărului, fie s-a considerat că sunt prea multe amănunte în toată povestea. Ştiind cum s-au scris manualele de istorie, aş înclina spre prima variantă.
După cum ştiţi, capitala Ţării Româneşti a fost mai întâi la Curtea de Argeş, apoi la Târgovişte. Basarab I a avut capitala la Curtea de Argeş, însă cetatea nu era pe niciun drum comercial important (desigur, nu exista Transfăgărăşanul nici măcar ca proiect). Ceea ce însemna că nici locuitorii nu erau foarte înstăriţi, deci nu putea fi vorba de o aşezare prosperă.
Mircea cel Bătrân decide să mute capitala la Târgovişte, o aşezare aflată pe ruta comercială spre Bran şi Braşov. Saşii erau meşteri foarte buni, producători de bunuri valoroase, ceea ce însemna negoţ şi bani.
Încă de pe vremea lui Mircea se pomenea de o cetate a Dâmboviţei, fără vreo mare importanţă. Vlad Ţepeş este cel care mută “operaţiunile” cetăţii de scaun la Bucureşti, chiar dacă unii istorici îl creditează pe Radu cel Frumos cu această schimbare.
Totuşi, motivele sunt diferite. Vlad Ţepeş s-ar fi stabilit în Cetatea Dâmboviţei pentru a putea controla mai bine Giurgiul şi zona de la sudul Dunării, asupra căreia a avut câteva incursiuni de-a lungul timpului. În schimb, Radu cel Frumos ar fi mutat capitala la Bucureşti pentru a fi la îndemâna turcilor, cărora li se supunea.
De altfel, Nicolae Iorga explică:
”Deşi mai târziu reşedinţa din Bucureşti înseamnă crediţa faţă de turci, sub Ţepeş, (…) cetatea e un element din ofensiva românească spre Sud.”
Dacă analizăm puţin lucrurile, putem concluziona că turcii ne-au impus capitala, apoi au şi orientalizat-o prin sute de ani de influenţă culturală şi politică. La momentul respectiv n-ar fi existat niciun argument economic sau militar pentru care reşedinţa domnitorului să fie la Bucureşti, care la momentul respectiv (pe la 1400) era o aşezare slab dezvoltată.
Şi totuşi iată-ne. 600 de ani mai târziu, ajungând să iubim un oraş care nu era nici cel mai frumos, nici cel mai prosper, nici amplasat la vreo răscruce de drumuri esenţiale.