Cum vedeau străinii Bucureştiul de altădată?

De-a lungul anilor, mulţi străini au povestit experienţa călătoriilor prin România

Relatările despre Micul Paris sunt întotdeauna fermecătoare, însă cele mai multe dintre ele învăluie oraşul într-o aură magică, în special când vine vorba de perioada interbelică.

Am căzut şi eu în această capcană ani la rând, visând la un oraş boem, lipsit de blocuri comuniste şi cu un aer parizian.

Citind mai mult, am descoperit o lume la fel de coruptă precum cea de azi, un oraş cu multe probleme locative şi o realitate mai puţin strălucitoare.

Pe lângă câţiva autori români, care au abordat puţin mai realist lucrurile, o bună modalitate de a vedea cum stăteau lucrurile de fapt este să ne uităm către autorii străini.

Voi încerca să ilustrez acest newsletter cu imagini restaurate de cei de la Fost Restoration, care fac o treabă foarte bună, folosindu-se și de AI pentru a coloriza, retușa și îmbunătăți imagini din vechiul București. Mai sus, Palatul Sturdza în anii 1920, demolat și înlocuit cu Palatul Victoria

Francezul Paul Morand publică în 1935 un volum numit “Bucureşti”, în care trece în revistă istoria locului (implicit şi a Principatelor Române), apoi surprinde zone importante din oraş, în ceea ce numeşte el un “Album pitoresc”.

Morand a ajuns la Bucureşti în jurul vârstei de 40 de ani, ca diplomat, fiind desemnat chiar Ambasador al Franţei ”Naziste” în România, în 1943 (mă refer, desigur, la Vichy France, statul condus de la Vichy în perioada ocupaţiei naziste).

Despre Bucureştiul din secolul al XVII-lea, Morand scria că “număra vreo 50.000 de locuitori” şi că “bordeiele din mahalaua ţigănească şi cea a calicilor înaintau până la zidurile palatului.”

Morand explică: “După ce au ridicat fortăreţe din teamă, biserici din credinţă şi spitale din milostenie, boierii şi-au dorit în capitală proprietăţi întinse ca moşiile lor de la ţară. Domeniile erau mărginite de uliţe anonime, iar străzile actuale au păstrat adesea traseul neregulat, aspectul surprinzător de cărare rustică.”

Găsim, astfel, o explicaţie privind dezvoltarea haotică de azi a oraşului: marii boieri au dobândit zone uriaşe din oraş sau de la periferiile de atunci, iar mai apoi moştenitorii lor, de cele mai multe ori tineri risipitori, au început să vândă pe bucăţi moşiile, absolut la întâmplare.

Francezul mai adaugă că: “Din acelaşi trecut, Bucureştiul a păstrat obiceiul de a grupa prăvăliile pe specialităţi ori pe naţii, ca în Occidentul medieval şi în sukurile din oraşele musulmane”.

Morand găseşte şi relatările unui călător englez, care spunea că “Oraşul era scăldat într-un praf gros, retras acum spre mahalale. 'Respirai, mâncai şi te culcai praf'.”

Tot un englez, Sir Sacheverell Sitwell, ajunge în 1937 în România, la invitaţia boierilor Callimachi. Sitwell rămâne impresionat de experienţa în ţara noastră şi publică “Călătorie în România”, un volum care a fost reeditat recent la Humanitas.

Sitwell are o serie de observaţii interesante despre toată ţara, dar Bucureştiul e cel care îl impresionează chiar prin domeniile vaste despre care vorbeam mai sus. “Prima impresie pe care ţi-o lasă Bucureştiul vine de la imensa suprafaţă pe care se întinde. Aceasta deoarece vezi atâtea case care au propriile grădini. Din această cauză, Calea Victoriei, strada principală a Capitalei, este lungă cât Oxford Street şi Regent Street la un loc. Poţi să cinezi la un restaurant chiar peste drum ori, dimpotrivă, eşti nevoit să traversezi tot oraşul ca să mănânci.”

Apropo de comparaţia cu Micul Paris, Sitwell vede lucrurile diferit: “După unii, Bucureştiul nu e mai mult decât o copie slabă a Parisului. În realitate, Bucureştiul nu are nimic de a face cu Parisul, exceptând câteva magazine de modă. (…) Nu e vorba doar de clădirile mai impozante ridicate în mijlocul unor grădini. Aproape fiecare casă are mai mult loc în jurul ei decât în orice alt oraş.”

Sitwell relatează, însă, şi despre sărăcia dezolantă pe care a putut să o observe în anumite zone ale României, relatarea sa fiind destul de echilibrată.

Nu în ultimul rând, despre România acelor vremuri putem afla şi de la Rosa G. Waldeck, o corespondentă a săptămânalului american Newsweek, venită în Bucureşti în preajma anului 1940. Am mai pomenint-o şi în alte ocazii, ca fiind autoarea volumului “Athénée Palace”.

Waldeck povesteşte despre un Bucureşti extrem de “mic”, un areal foarte apropiat de hotelul Athene Palace, unde a locuit o bună perioadă de timp. Pare că toate relatările ei se limitează la zona cuprinsă între hotel, Palatul Regal şi Fundația Universitară Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară).

Din poveștile Rosei aflăm cum se raportau bucureștenii la Carol al II-lea, cum viața mergea înainte chiar și în timpul dictaturii carliste, și cum au terorizat legionarii întregul oraș cât timp au fost la putere alături de Mareșalul Antonescu.

Tot din ”Athénée Palace” aflăm că bucureștenii se fereau să-l numească direct pe Regele Carol al II-lea, preferând să-i spună ”Popescu”. Agenții Siguranței puteau fi la tot pasul, așa că o discuție la frizerie sau restaurant nu trezea nicio bănuială dacă îl comentai pe un anume ”Popescu”.

Despre viața de noapte a orașului și restaurantele din Bucureștiul acelor vremuri, Rosa Waldeck povestește mai mult din perspectiva unei persoane conectate la high-life-ul urbei, care avea acces la petrecerile private date pentru expați. Sunt, însă, câteva considerații interesante despre români: „(…) ora plimbării de seară în sus și în jos pe Calea Victoriei, atât de dragă inimii bucureștenilor. Era obiceiul burgheziei din București, o burghezie ca toate celelalte burghezii din majoritatea capitalelor din sud-estul Europei. Femeile, aproape toate, nu purtau pălării, aveau părul negru buclat, pieptănat peste obrazul foarte fardat, cu trăsături marcate și ochi mari. Trupuri voluptuoase se legănau delicat pe un soi de sndale cu talpă groasă de plută. Aveau un aer occidental, dar în jurul lor plutea parcă o boare de harem. Alături de amestecul acesta atrăgător, bărbații lor dezamăgeau. (…) Știam că există și români chipeși, dar ființele care se plimbau seara târziu în Piața Palatului erau gălbejite la chip și pântecoase.”

După cum vedeți, relatările de mai sus ne readuc puțin cu picioarele pe pământ cu privire la magicul oraș înfrățit cu Parisul. Sigur că Bucureștiul avea farmecul lui, așa cum are și azi ceva special, însă această latură se arăta doar călătorilor deschiși să vadă părțile bune și să ignore sărăcia, mizeria și imitația.

---

O recomandare video

De data aceasta recomandarea vine din zona video, chiar dacă e legată tot de o carte.

Andrei Răzvan Voinea, autor a două lucrări foarte interesante legate de locuințele din București-ul din prima parte a secolului al XX-lea, povestește pe canalul Zaiafet despre cum construiau românii în perioada interbelică.

”Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină” urmărește locuințele construite de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine (1908-1948), în timp ce a doua carte apărută din serie abordează cea de-a doua societate specializată pe locuințe muncitorești în București, Casa Construcțiilor, în volumul ”Locuințe pentru muncitori și funcționari”.

Clipul de mai jos reprezintă un bun intro pentru cele două cărți, pe care încă le găsiți prin librării și care oferă mult mai multe detalii.