Mahalaua, de la sistemul veneţian la Înalta Poartă

Vechiul Bucureşti era organizat după modelul Otoman, care la rândul lui îşi avea originile în Veneţia

Mutată de la Târgovişte la Bucureşti, capitala Ţării Româneşti era, pe la 1600, un conglomerat de sate mici, sărace, care erau răspândite în jurul caselor a vreo 30 de boieri, conform documentării lui George Potra în “Bucureştii văzuţi de călători străini”.

Străzi fără pavaje, total neregulate, garduri făcute din tot felul de resturi de lemne, crăci şi mărăcini, case din chirpici, cu animale în bătătură, grădini de zarzavaturi şi livezi cu pomi fructiferi. Cam aşa era Bucureştiul la începuturi.

Odată cu venirea boierilor şi aşezarea lor pe lângă Curtea Domnească, aceste sate încep un proces de transformare. De la sat la mahala.

Termenul este împrumutat de la otomani, dar este de origine arabă, mähallä, care înseamnă “a ocupa”. La Otomani sensul s-a transformat în “cartier”, iar Bucureştiul a preluat termenul într-o perioadă în care ora exactă se dădea de la Constantinopol.

La noi, mahalalele sunt considerate a fi cartiere mărginaşe, numai că astăzi ne gândim doar la Ferentari, Giuleşti, poate cel mult Crângaşi când vorbim de vechile mahalale ale oraşului. Însă noţiunea de cartier mărginaş era foarte diferită pe la 1700, pentru că centrul oraşului era foarte mic.

Aşa se face că ne amintim de mahalaua Flămânda, care este chiar la poalele Dealului Mitropoliei sau despre mahalaua Sfânta Ecaterina, aflată lângă Piaţa Unirii de astăzi, două mahalale surprinse de Ana Rubeli în cartea ei, Mahalale de patrimoniu.

Treptat, termenii mahala şi mahalagiu au căpătat o conotaţie negativă, iar Nicolae Iorga se întreabă în Istoria Bucureştilor dacă mahalaua a fost o formă de organizare impusă de domnie sau pur şi simplu documentele oficiale au preluat denumirile pe care le foloseau locuitorii.

Sistemul Otoman de organizare urbană îşi avea modelul în Imperiul Bizantin, care se inspirase de la veneţieni. În Veneţia, parohia era cea care dădea numele cartierului, fiind poziţionată în centru. Totul se raporta la parohie, inclusiv denumirea caselor. La începuturi, uliţele (exceptând câteva artere principale, nu putem vorbi de străzi decât foarte târziu în Bucureşti) nu aveau numere, iar casele erau recunoscute după numele sau porecla celor care locuiau acolo. Iar pentru un plus de precizie se menţiona şi mahalaua.

Astfel, multe documente oficiale se refereau la persoana X, care locuia în mahalaua Y.

Cert este că satele au devenit mahalale, iar pe parcursul anilor apariţia de noi mahalale a fost dată, de multe ori, de construirea bisericilor. De obicei, boierii mai mari sau mai mici construiau biserici pentru ei şi familiile lor, iar locuitorii din împrejurimi deveneau enoriaşii acelei biserici şi parte din noua mahala formată. La vremea respectivă bisericile erau destul de mici, aşa că nu încăpeau foarte mulţi enoriaşi. Asta e explicaţia pentru care avem azi foarte multe biserici la distanţe care azi ni se par mici.

Desigur, nu toate mahalalele purtau numele unei biserici. Sunt cazuri în care numele provenea de la breasla care ocupa zona respectivă (Mahalaua Tabacilor, Mahalaua Cărămidari) sau de la o clădire-reper (Mahalaua Hanul Filipescului sau Mahalaua Sf. Troiţă).

Dacă vreţi să aflaţi mai multe, Adrian Majuru face o excelentă monografie a mahalalelor bucureştene în “Timpul Oraşului Bucureşti”, o carte pe care am găsit-o la un moment dat la Palatul Suţu, fiind apărută la Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, în 2017, reeditată la editura Oscar Print în 2024. Cartea include şi o hartă foarte detaliată cu toate mahalalele din Bucureşti şi cum au evoluat ele de-a lungul anilor.

În încheiere vă las cu o fotografie din 1856 care surprinde Grădina Cişmigiu şi casele din jurul ei. Fotografia este făcută de Ludwig Angerer şi colorizată de fost.ro.

Cel mai probabil a fost făcută de pe vechiul Teatru Naţional.

Cam aşa se prezenta centrul oraşului la 1850, o zonă centrală care era mult extinsă deja la vremea respectivă.