Regia: de la moșie boierească la cartier studențesc
O zonă ignorată, cu o istorie foarte interesantă
Astăzi, când vorbim despre zona ”Regie”, ne gândim la cartierul studențesc în care sunt construite zeci de cămine. În urmă cu 150 de ani, locul era deținut de neamul Goleștilor. De altfel, câteva familii extrem de bogate, implicate în conducerea Țării Românești, au deținut mare parte din pământurile care înconjurau Bucureștii de secol XVIII.
Povestea ”Regiei” începe în 1850, când diplomatul britanic Effingham Grant (cel după care s-a botezat podul Grant) se căsătorește cu Zoe Racoviță, nepoata lui Dinicu Golescu (fost mare boier). Primesc Palatul Belvedere și moșia din jur, aflată în familia Goleștilor de mulți ani.
Azi, în zona stadionului Sportul Studențesc, există căminele ”Belvedere”, botezate ca omagiu adus întregii istorii a locului.
Grant iese din diplomație și intră în afaceri (poveste lungă și aici, poate revin cu altă ocazie). Mai întâi face o turnătorie de metale, apoi înființează, în 1864, primul atelier de tutun din România, Manufactura de tutun Belvedere. În locul respectiv exista deja un depozit de tutun, încă din secolul al XVIII-lea.
În 1879, Statul preia Manufactura prin Regia Monopolurilor Statului, o entitate menită să controleze toate industriile asupra cărora Statul deținea monopol (printr-o lege dată tot în 1864, dar intrată în vigoare în 1865).
Nu e clar cum a ajuns Effingham Grant să pornească o fabrică de tutun chiar în anul în care s-a dat o astfel de lege. Astăzi am putea crede că a speculat momentul cu gândul de a vinde mai scump un depozit pe care deja îl avea. Sau poate că înființarea Manufacturii lui Grant a dus la apariția acelei legi de monopol asupra tutunului.
Există o carte care oferă mai multe detalii, ”Manufactura de Tutun Belvedere”, cu Maria Duțu și Aurel Duțu drept autori, apărută la editura Muzeul Municipiului București în 2000, sper să dau de ea la un moment dat.
Ulterior, Regia Monopolurilor Statului a mai controlat producția de chibrituri, de armament și altele.
Cert este că Manufactura avea peste 1250 de angajați la începutul secolului al XX-lea, în mare parte femei și copii. Cu toții mergeau să lucreze ”în Regie”, așa că numele fabricii a fost preluat de întreaga zonă.
Fiind considerată o industrie ușoară, copiii ajungeau să lucreze de la 12-13 ani la Regie, unde erau plătiți extrem de prost. Primeau în jur de 70 de bani pe zi, în timp ce femeile primeau între 1.5 lei și 2 lei pe zi. Motiv pentru care, în 1906, a izbucnit o grevă rămasă în istorie.
Pentru context, un salariu ”normal” de muncitor era în jur de 60-70 de lei pe lună. Cam 2.5 lei pe zi. Adică angajatele care primeau cele mai mari salarii de la Regie erau mult mai prost plătite decât muncitorul obișnuit.
Chiria pentru o locuință era în jur de 32 de lei pe lună. Adică 384 de lei pe an.
De aici s-a pornit cu stabilirea prețului pentru locuințele construite de ”Societatea Comunală pentru locuințe ieftine” (4000 de lei, adică echivalentul a vreo 11 ani de chirie), unele case fiind clădite și în zona Regie, cu gândul la angajații vulnerabili, care locuiau în condiții insalubre.
Planul a fost foarte bun, doar că, de la 4000 de lei per casă, prețurile au ajuns pe la 15.000, apoi au sărit mai mult după Primul Război Mondial, iar locuințele au fost distribuite către directorii din Regie.
Despre situația angajatelor din Regie, Ion Pribeagu scria în România Muncitoare, la 1906, într-un fragment citat în ”Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină” de Andrei Răzvan Voinea:
Aceste 2000 de nenorocite (sensul cuvântului era acela de <sărac>), căci nu le pot numi altfel, duc o viață din cele mai mizerabile, din cauza exploatării neomenești la care sunt supuse. La Regia Monopolurilor Statului lucrează peste o mie din aceste ființe, începând de la vârsta de 13-14 ani. Închipuiți-vă copile de 13 ani, intrate în acest local unde sunt supuse muncii, aerului stricat din cauza tutunului și pe deasupra plătite atât de prost, că abia pot mânca o pâine goală și rareori întovărășită de ceva brânză sau măsline. […] Patronul e chiar statul român, care fără rușine speculează pe aceste ființe în modul cel mai murdar posibil. Ca orice patron, statul nu are în vedere decât ca aceste femei să-i producă cât mai multă muncă în schimbul căreia să le plătească cât mai puțin cu putință. […] Aici sunt lucrătoare care sunt plătite de la 70 de bani până la 1.5-2 lei pe zi.
Lucrurile au continuat așa mult timp, probabil că abia în vremea comuniștilor s-au mai îmbunătățit condițiile de lucru și planurile de salarizare.
La Regia de Tutun se produceau țigările Carpați, Snagov și Mărășești, toate fără filtru, dacă îmi aduc aminte corect.
Prin anii ‘60 au apărut în apropierea Regiei o serie de cămine studențești, care erau separate de Regia de Tutun de o altă fabrică, una de panificație. Fabrica Spicul are o istorie la fel de bogată, datând încă de la 1848.
Comuniștii le-au preluat și le-au exploatat, singurul plus adus în zonă fiind acele cămine studențești, care au preluat numele zonei.
Ultimii 25 de ani au dus la dispariția fabricii Spicul (azi sunt clădiri de birouri pe acel loc) și la închiderea Regiei de tutun. Zona e într-o dispută legală de mulți ani și, probabil, va deveni tot cartier rezidențial până la urmă.
Însă spiritul Regiei de azi e mai mult legat de noii locuitori ai zonei, studenții. Acest loc despre care se spunea că e al petrecerilor continue, zona plină de tineret care, în anii ‘90 și 2000, oferea cele mai multe opțiuni de distracție.
Desigur, distracția s-a mutat azi în Centrul Vechi, iar Regia a început să fie ocupată de corporatiști. Cumva, istoria ajunge să se repete, cu angajați probabil că puțin mai bine plătiți decât predecesorii lor de la Regia de Tutun.