Terasa Oteteleșeanu și prețul falimentului ei
Calea Victoriei a atras atât povești de succes, cât și drame
Poate că ați mai auzit până acum de restaurantul și terasa Oteteleșeanu, loc de întâlnire pentru elita literară a Bucureștiului la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Terasa se afla pe Calea Victoriei (Podul Mogoșoaiei, la vremea respectivă) pe locul pe care se înalță astăzi Palatul Telefoanelor.
Numele ei vine de la Iancu Oteteleșeanu, boier născut la Craiova, care ajunge să se căsătorească cu sora lui Ion Câmpineanu. Oteteleșeanu provenea dintr-o familie de boieri, tatăl său fiind la un moment dat stolnic și paharnic al domnului Țării Românești.
De altfel, Iancu (uneori numit și Ioan) ajunge și el vornic, adică un fel de Ministru de Interne combinat cu Ministrul Justiției.
Mutat la București, el trăiește în casa de pe Calea Victoriei nr. 49, în care organiza alături de Elena, cea de-a doua soție, cele mai importante soarete (termen provenit, desigur, din franțuzescul soiree, care mai apoi a fost preluat ca serată).
Petrecerile din casa Oteteleșenilor (a celor trei, pentru că Iancu a găzduit-o și pe fosta soție în aceeași casă - asta e altă poveste) erau locul în care trebuia să fii prezent dacă voiai să faci parte din viața mondenă a Bucureștilor.
După moartea lor (în 1876 Iancu, în 1888 Elena), proprietatea e donată Academiei Române, care o închiriază unui hotel (Frascatti) și unui restaurant.
Romancieri, poeți și dramaturgi își făceau veacul pe la Oteteleșeanu, printre ei numărându-se și Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi sau Ion Minulescu.
O terasă uriașă pentru standardele de astăzi, cu mese mici, pariziene, și program artistic susținut pe o scenă înaltă. Restaurantul avea un interior luxos, păstrat din vremea în care boierul Oteteleșanu organiza acele baluri dichisite.
Întreaga piață arăta extrem de boem, chiar și pentru acel București pitoresc din preajma Primului Război Mondial.
După Războiul cel Mare, soarta Terasei Oteteleșanu schimbă pentru totdeauna configurația Bucureștiului. Părăsită de artiști și scriitori, Cafeneaua Oteteleșanu ajunge să se închidă și va fi demolată în 1930.
Aici se construiește Palatul Telefoanelor, primul ”zgârie-nori” românesc, cea mai înaltă clădire din București până în anii ‘70.
Nu întâmplător este Palatul Telefoanelor construit după modelul marilor clădiri new-yorkeze. Societatea Anonimă Română de Telefoane era deținută în proporție de 90% de International Telephone & Telegraph, o companie americană fondată în 1920 în Stamford, Connecticut.
În mod ironic, chiar americanii au fost cei care au încercat să distrugă clădirea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Bombele au ratat ținta, se pare că din pricina vântului, și au căzut pe Teatrul Național, care a fost mutat lângă Spitalul Colțea.
Astăzi, pe locul fostului Teatru Național e ridicat hotel Novotel, care a construit acea fațadă în amintirea vechii clădiri.
Cu un manager mai priceput, poate că Terasa Oteteleșanu nu ar ajuns să fie demolată, iar Teatrul Național ar fi rămas pe Calea Victoriei și astăzi.
O recomandare de carte
Dincolo de poteca ”bătătorită” a cărților cu povești din Bucureștiul de altădată, am descoperit ”În București prin Micul Paris”, a lui Emanuel Bădescu.
Jumătate album cu poze rare, jumătate monografie a orașului din perspectiva pariziană a hotelurilor și localurilor, ”În București prin Micul Paris” adună o mulțime de povești inedite despre Capitală și explică multe expresii pe care le folosim și azi.
