Trei mânăstiri, trei roluri publice în centrul oraşului
Mânăstirea Sărindar, Mânăstirea Colţea şi Mânăstirea Sf. Sava erau pe o rază de 1 km în centrul Bucureştiului de secol XVIII
Dacă am putea să ne plimbăm prin Bucureştiul de la sfârşit de secol XVIII, început de secol XIX, cred că cea mai mare surpriză ar fi densitatea de biserici din ceea ce numim astăzi centrul oraşului. Şi cum cele mai multe biserici aveau şi chilii, casă parohială şi alte dependinţe, multe dintre ele erau, de fapt, mânăstiri.
Pentru un bucureştean din ziua de azi ar fi de neînţeles cum pot exista trei mânăstiri într-un perimetru atât de mic, precum cel din imaginea de mai jos, dar dacă analizăm puţin contextul, începem să înţelegem cum s-a ajuns aici. Ba mai mult, la Nord de acest perimetru avem şi Biserica Dintr-o zi, iar la Sud avem Biserica Doamnei.
Ok, dar de ce erau atâtea biserici? Pe scurt, pentru că boierii şi domnitorii îşi permiteau să facă asta. Şi pentru că se considera că e bine să ctitoreşti biserici, în semn de mulţumire pentru orice. Un an cu o recoltă bună, un copil născut sănătos, o bătălie câştigată. Domnitorii de acum câteva sute de ani celebrau cu o biserică la fel cum mergem noi la un restaurant select.
Numai Matei Basarab a făcut peste 40 de biserici şi evident că nu le făcea în mijlocul câmpului, ci căuta să le facă în zone populate de oameni.
Pe lângă asta, mai erau şi argumente practice: unele familii de boieri îşi construiau o biserică în care să meargă ei şi familia lor. De obicei în mahalaua în care aveau pământ sau în diferite zone pe care le primeau de la Domnie.
După cum ştiţi, bisericile vechi sunt destul de mici, iar în naos (zona din faţa altarului) încap, de obicei, cam 10-15 persoane care se pot aşeza în strană. Acelea erau locurile familiei de boieri. În pronaos stăteau servitorii şi alţi oameni apropiaţi. Şi cam ăsta era tot spaţiul. De-asta era nevoie ca fiecare familie să aibă biserica ei.
Cât despre mânăstiri, ele aveau şi camere de închiriat în regim hotelier, mult înainte de apariţia hotelurilor şi chiar a hanurilor. Practic, chiliile călugărilor care slujeau într-o mânăstire erau folosite pentru adăpostirea celor veniţi în oraş cu diferite treburi. Ulterior s-au dezvoltat hanurile, multe chiar în proximitatea bisericilor sau a mânăstirilor.
Revenind la cele trei mânăstiri din zona Universităţii, fiecare a avut un rol distinct de-a lungul istoriei.
Mânăstirea Colţea a fost construită începând cu 1701 de spătarul Mihai Cantacuzino. Aici a funcţionat primul spital public, începând cu 1704. Am povestit despre asta în articolul despre Eforia Spitalelor Civile.
Mânăstirea Sf. Sava a avut rol de şcoală, fiind înfiinţată aici Academia Domnească la 1694, la propunerea lui Constantin Brâncoveanu.
Mânăstirea Sărindar a avut rol de ospiciu, sau sanatoriu pentru oamenii cu probleme mintale. Ce-i drept, asta s-a întâmplat pe la 1800, din ordinul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, şi n-a fost o soluţie de lungă durată.
Însă la acel moment din 1800, pentru o scurtă perioadă de timp, cele trei mânăstiri au funcţionat concomitent cu trei roluri publice diferite.
De ce îndeplineau bisericile mai multe roluri sociale? Pe scurt, pentru că nu era nimeni care să o poată face. Nu existau instituţii specializate, iar societatea era alcătuită din boieri, preoţi, ţărani (în mare parte agricultori), meşteşugari şi precupeţi. Singurii care aveau şcoală erau preoţii, aşa că ei puteau să se documenteze pe diferite teme, să înveţe cum să trateze unele boli sau să predea alfabetul şi socotitul.
Nu în ultimul rând, exceptându-i pe boieri, doar Biserica avea suficiente resurse încât să poată ajuta oamenii care aveau nevoie de servicii medicale sau de şcolarizare.
Ulterior, Gheorghe Lazăr a început să predea la Academia Domnească şi a pus bazele învăţământului modern, cu ramificaţii în Colegiul Sf. Sava şi Universitatea Bucureşti. Amintirea mânăstirii Sărindar a dispărut odată cu demolarea bisericii, iar Spitalul Colţea funcţionează şi astăzi, mica biserică de lângă fiind singura amintire a mânăstirii de pe vremuri.
Un plan mai detaliat găsim şi într-un articol mai vechi al istoricului Radu Oltean.
