Un oraş plin de boieri
Câteva statistici interesante culese de la călătorii străini
Numărul mare de biserici din centrul Bucureştiului ne ajută să avem o imagine privind modul în care era organizat oraşul, pe diferite mahalale, care ţineau - de cele mai multe ori - de o familie boierească.
Pe la 1800, perioada în care s-au construit multe dintre aceste biserici, oamenii înstăriţi erau cei care îşi permiteau să acopere costurile unei biserici, nu prea exista noţiunea de colectă publică, mai ales în rândul oamenilor săraci, care îşi duceau traiul de pe o zi pe alta.
Asta este şi explicaţia pentru dimensiunea redusă a multor biserici din centrul Bucureştiului. Comunitatea era destul de mică, iar boierii aveau drept scop crearea unui lăcaş de rugăciune pentru ei, familiile lor şi servitori în principal.
Însă interesant e să vedem cât de mare era numărul acestor boieri. La 1800 mai mulţi străini care vizitează Ţările Române estimează în jur de 100.000 de locuitori în Bucureşti, cu diferite fluctuaţii, unele cauzate de ciumă, altele cauzate de… taxe.
James Oscar Noyes, primul american venit în România, în 1854, spunea că “boierii, nobilii deţinători de robi, de teama de fisc nu îngăduie să se facă un recensământ al populaţiei” - într-un fragment citat de Lelia Zamani în Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti (de unde vin, de altfel, toate statisticile din articol).
Francezul I.A. Vaillant, un profesor de literatură care a predat la şcoala naţională Sfântul Sava, estima că în 1840 erau în Bucureşti 12.690 de boieri, 60.000 de locuitori “obişnuiţi”, 3600 de maghiari, 4800 de evrei, 8777 de ţigani şi 4800 de alţi străini.
În jur de 95.000 de locuitori, într-un oraş care era comparat cu Parisul ca întindere.
Desigur, comparaţiile pot fi exagerate, ţinând cont că la vremea respectivă existau puţine date statistice privind Bucureştiul, aşa că aproximările se făceau “din ochi”.
Să nu uităm, totuşi, că erau multe zone din ceea ce numim azi Bucureşti, în care existau moşii ale unor boieri importanţi. Zone mari de teren din afara perimetrului vechi (Cotroceni-Piaţa Victoriei - Piaţa Naţiunilor Unite - Obor) erau mahalale de periferie sau câmpuri şi livezi.
Tot Vaillant notează că erau 130 de biserici, 26 de mânăstiri, 10.000 de case şi 80 de hoteluri.
Desigur, când spunem hoteluri la 1840, ne gândim la orice clădire care închiria camere cu ziua, fie vorba de un han sau de un hotel adevărat. Probabil că, la vremea aceea, erau mai multe hanuri decât ceea ce numim azi hotel.
Dacă ne uităm la numărul de boieri, cele 130 de biserici nu mai par atât de multe, chiar dacă ne gândim că o familie de boieri număra cel puţin 10 membri. Se făceau copii mulţi, iar “boierii” aveau şi mijloacele necesare să îi hrănească şi să îi ţină departe de boli, ba chiar să le ofere şi servicii medicale, ceea ce nu se întâmpla în cazul oamenilor obişnuiţi, aşa cum am mai amintit în alte ocazii.
Probabil că datele atât de precise ale lui Vaillant provin dintr-un recensământ al populaţiei, aşa că ar fi interesant de aflat cum se stabilea “boieria” cuiva. Era o chestiune declarată? Te identificai singur drept boier? Sau pur şi simplu în funcţie de starea materială, de haine şi casă puteai să treci drept boier?
E adevărat că Ţările Române au avut întotdeauna un număr mare de boieri mai mari sau mai mici, date fiind succesiunile rapide la tron, iar anii domniilor fanariote au accelerat acest proces. Orice negustor cu ceva mai mulţi bani putea să îşi cumpere un “titlu” de boier, care în vremurile respective era de multe ori funcţionar al statului pe diferite probleme.
Astăzi, când spunem boier ne gândim la oameni de viţă nobilă, însă sensul era mai mult cel pe care îl folosim azi în glumă: “ce boier eşti!”. Adică o persoană cu stare materială bună, cu mai puţine griji decât oamenii săraci, care trăiau de pe o zi pe alta, chiar şi într-un oraş important ca Bucureştiul.